Repetabila hilară dedicată lui Lucian Perţa şi fiului său, Cosmin

Anul trecut Lucian Perţa (fără discuţie, cel mai bun parodist român în viaţă, dacă nu cumva din istorie!) a împlinit 60 de ani. A fost sărbătorit cum de cuvine şi la Bucureşti (Cafeneaua „La Muzeu”) înconjurat de prietenii mulţi şi buni pe care-i are în capitală şi avându-l de-a dreapta pe fiul său Cosmin, poet, prozator şi remarcabil redactor de carte. Plănuisem, ba chair complotasem să-i fac o surpriză, recitând o parodie după Repetabila povară (îl imit destul de bine pe Adrian Păunescu). Din păcate, în seara cu pricina m-am simţit foarte rău, fiindu-mi peste poate să fiu prezent. Pentru că le-am rămas dator lui Lucian şi lui Cosmin Perţa cu acest text, îl public aici în premieră absolută. Atrag atenţia asupra faptului că în textul parodiei sunt inserate câteva din titlurile căriţilor publicate de Lucian Perţa de-a lungul vieţii, titluri pe care îi invit (măcar pe cunoscători!) să le identifice. Iată parodia:

Memorabila hilară
Scrisoarea lui Adilă către Lucian Perţa şi fiul lui, Cosmin

Cine are părinţi la Vişeu de Sus
mai aude şi-n somn câte-un hohot de râs:
că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi
astăzi, îmbătrânind, ne hlizim la părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
de atâţia poeţi agăţaţi la breloc,
şi de-atâtea păhare-nălţate cu greu
către lacomul gât, care cere mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
ce mai vând parodia pe o sută de lei.
De sunt tineri sau nu, asta poate ne scapă,
câtă vreme ştiură unde dai şi-unde crapă,
să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Tracus Arte, ce chin, ce dureri, cât nesomn!

Dar acuma, când scriu, ies din vremuri râzând:
la apelul de seară i-am chemat cu glas blând,
că din toate ce sunt, cel mai greu e să ştii
cum din sânge de Perţa nu mai curg poezii,
ci romane vândute la străinele porţi,
povestind de cai verzi pe pereţi, şi de morţi,
şi de nişte stafii ce-au ieşit din Ieud…
Cine are părinţi mai ajunge zălud,
că te poţi enerva când îţi dau mură-n gură
câte-o porţie grasă de literatură
şi, în genere, sunt şi niţel pisălogi,
când se roagă de tine să nu uiţi să-i mai rogi,
când în Ţara de aur ai ajuns prea urgent,
deşi ei toată viaţa au pierdut-o atent
hăulind, chicotind, pe întregul cuprins,
cu acelaşi râs tânăr, deşi părul e nins,
deşi, inexplicabil, cu un scrâşnet din dinţi
am ajuns chiar şi noi să ne zicem părinţi,
deşi lumea întreagă şi Vişeu de Sus
pe vecie vor fi zguduite de răs!