Radu Aldulescu: Istoria Regelui Gogoşar

Radu Aldulescu (născut 1954, Bucureşti) a publicat cel de-al nouălea roman al său: Istoria Regelui Gogoşar (Editura Cartea Românească, 2015). De la prima sa carte (Sonata pentru acordeon, 1993 – premiu pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România) şi până azi Radu Aldulescu şi-a construit, cu talent, cu migală, cu obstinaţie un teritoriu inconfundabil, care-i poartă numele. Altfel spus, în vreme ce alţii şi-au ridicat vile, şi-au întemeiat imperii financiare frauduloase (ori nu), au înfiinţat şi au falimentat bănci, Radu Aldulescu şi-a văzut de opera sa, de propria-i pauperitate, de prietenii şi de duşmanii literari, adică de… nemurire. Pentru cititorul aflat la vârsta de 60-70 de ani lectura acestei cărţi, a cărei acţiune este plasată înainte şi după evenimentele din 1989 (evenimente cărora unii se încăpăţânează să le zică, pompos, “revoluţie”) poate provoca reacţii diverse: unii vor simţi o srângere de inimă, alţii se vor revolta, unii vor aborda un zâmbet amar, alţii vor izbucni în hohote de râs sănătoase. Radu Aldulescu rămâne consecvent cu el însuşi, aducând în literatură personaje reale (de multe ori cu nume şi prenume supercunoscute), pline de vitalitate, ori, dimpotrivă, atinse de o stranie mortificare, mişcându-se natural într-o lume când mai rea şi când mai bună, aşa cum a fost, este şi în veci va fi lumea noastră. Povestitorul Aldulescu nu metaforizează, nu filosofează, nu psihanalizează. El ia un calup de viaţă, în disecă cu mare atenţie şi îl pune sub lentila nemilosă a microscopului creativ. Rezultatul este o proză realistă, dură, aparent uşor de înghiţit, dar adeseori greu de digerat. Regele Gogoşar este un profesor de matematici, cu ceva aspiraţii literare, cu ambiţii, şi orgolii pe care le conştientizează, transformându-le în arme de atac sau apărare (după caz) eficiente. Înainte de 1989 face pactul cu diavolul şi devine informator al securităţii. După 1989, intuind oportunităţile şi fiind un mare oportunist, se îmbogăţeşte inventând şi patronând un vast imperiu mediatic. Sursele de inspiraţie în construirea acesui caracter (confirmate de Radu Aldulescu) sunt Eduard Gugui şi Mihai Cârciog (meseriaşii din presă, şi nu numai, ştiu despre cine vorbim). Cititorul va găsi în această carte o lume întoarsă cu susul în jos, un ciudat amestec de sublim şi grotesc, o frântură de istorie mistificată pe care, astăzi, puţini mai pot pune vreun preţ.

Radu Aldulescu este un singuratic, poate şi pentru că nu se sfieşte a spune (oricui, indiferent de funcţie ori statut social) ce gândeşte şi ce simte, ce speranţe deşarte îl încearcă, ce deziluzii ireversibile a trăit. Mă onorează cu prietenia sa constantă, necondiţionată, precum şi cu rare, dar întotdeuna captivante, discuţii despre totul şi despre nimicul ce ne înconjoară. Am convigerea că toate cărţile sale trebuiesc citite şi aşezate la loc de cinste în orice bibliotecă respectabilă. Iată titlurile lor: Sonata pentru acordeon (1993), Amantul colivăresei (1996), Îngerul încălecat (1997), Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1998), Proorocii Ierusalimului (2004), Mirii nemuririi (2006), Ana Maria şi îngerii (2010), Cronicile genocidului (2012) şi, ultimul, dar nicidecum cel din urmă titlu, Istoria regelui Gogoşar (2015).