Catia Maxim: Îngerii din Moscopole. Exilul

Catia Maxim a mai fost prezentă pe acest blog cu două cărţi remarcabile: Îngerii din Moscopole şi slow motion (ambele scoase la Editura Tracus Arte). Este o bucurie să revenim, recomandând cel de-al doilea volum dedicat pribegiei tragice a stăvechiului neam armânesc (Îngerii din Moscopole. Exilul – Ed. Tracus Arte, 2013), în momentul în care autoarea ne anunţă că are gata de tipar şi volumul al treilea. Cartea Catiei Maxim porneşte de la personaje, întâmplări, istorii şi documente reale, aflate în strânsă legătură cu sacrificiul şi exilul forţat al locuitorilor înfloritoarei Cetăţi Moscopole. Distrugerea Moscopolei, începută pe la 1700 şi desăvârşită după cele trei războaie ruso-otomane, desfăşurate între 1710 şi 1774, se face cu reaua ştiinţă a cancelariilor vest-europene, interesate mai degrabă să strămute averile negustorilor şi bancherilor armâni la Viena, Budapesta, Paris, Berlin. În acest fel, un popor de oameni harnici, talentaţi, paşnici şi mândri de ascendenţa lor este risipit în cele patru zări ale unei Europe care obosise să mai lupte cu decadentul Imperiu Otoman. Armânii îşi păstrează însă în mod miraculos identitatea, prin salvarea tradiţiilor, a graiului, a credinţei în Dumnezeu, a îndelednicirilor strămoşeşti. Din Peninsula Balcanică, de la sud-estul şi până în nord-vestul Europei, armânii au oferit popoarelor care i-au asimilat nu numai consistente valori materiale şi străluciţi intelectuali, dar şi o exemplară lecţie istorică despre unitatea, forţa şi determinarea unui neam ales. Exilul Îngerilor din Moscopole este o carte între coperţile căreia drama istorică impecabil documentată şi ficţiunea perfect plasată în timp şi spaţiu se armonizează oferind o lectură delectabilă. Tragedia Moscopolei şi a locuitorilor săi armâni, deşi a răscolit şi a destrămat sute de mii de destine pare a fi rămas, din nefericire, un subiect tabu pentru istoricii vest-europeni. Iată de ce povestea Catiei Maxim, luând urma câtorva familii de refugiaţi armâni prin Bitolia, Salonic, Veneţia, Viena, Praga, Halle, Skopje sau Bucureşti trebuie citită cu ochii limpezi şi cu mitea curată. La bună lectură, aşadar, este cel dintâi şi cel din urmă îndemn al meu. Într-un anume fel, simbolic, veţi putea spune apoi, cu mândrie, odată cu autoarea: “Şi eu hiu ar’mân!” .

NOTĂ. Armânii, ca şi românii, se trag din popoarele care au stăpânit, până la invazia slavilor, teritoriile Daciei Traiane, Daciei Aureliane şi a ambelor Moesii. Influenţa romanică a fost mai puternică în nord, cea slavă în sud. Limba armână este, structural şi semantic, aproape identică cu dacoromâna, având ca rădăcină comună (sau, după ultimele teorii, influenţând decisiv) limba latină. Armânii de azi trăiesc sub paradoxul de a fi ales statutul de pribegi şi refugiaţi pentru a-şi putea salva identitatea cultural-lingvistică. Marile lor visuri, încă neîmplinite, sunt şcolile şi religia în limba maternă, dar mai cu seamă reconstruirea Moscopolei, readucerea Cetăţii la strălucirea de altădată. Parte din aceste vise vor putea, cândva deveni realitate. Cât despre Moscopole, astăzi un sat ruinat, amărât, aflat pe teritoriul Albaniei, probabil ea va rămâne în veci tezaurul sufletesc pe care se reazămă, cu îndreptăţită trufie, viitorul.