Felix Lupu: „Gândul şi Gândacul”

Pictorul şi scriitorul Felix Lupu este, fără-ndoială, o personalitate perfect conturată în lumea artistică, başca în lumea boemă a Bucureştilor. Destinul l-a purtat, de foarte tânăr, printre oameni frumoşi, talentaţi, liberi. El însuşi, fluturând ca pe un stindard această treime de calităţi, a ştiut să-i adauge încă două coordonate esenţiale pentru propria-i devenire: o cultură solidă şi bine stratificată şi o mare, uriaşă generozitate sufletească. Felix Lupu ne pune pe masă, azi, un volum de versuri excepţional: “Gândul şi Gândacul”, Editura Tracus Arte, 2015.
Şi nu spun excepţional doar pentru că Felix Lupu îmi este un drag, apropiat prieten. Am suficiente argumente ce acoperă afirmaţia. Poetul Felix Lupu scrie cu o excepţională libertate a limbajului, bazată pe o imaginaţie lirică excepţională. Poetul Felix Lupu vede lumea (oameni, obiecte, fapte) în culori de o excepţională vitalitate. Poetul Felix Lupu are o excepţională putere de introspecţie. În sfârşit, poetul Felix Lupu nu uită profesorii excepţionali, scriitorii şi artiştii excepţionali, prietenii excepţionali cu care a înţeles să se-nconjoare. El le face loc alături de fantasmele, suferinţele, bucuriile, împlinirile sau neîmplinirile proprii. Toţi aceşti oameni sunt dizolvaţi în zilele şi nopţile sale, sunt parteneri la suişuri abrupte sau la coborâri vertiginoase, sunt hrană şi sprijin şi purtători egali de nebunie creativă.
N-am să mă apuc să-i înşir aici pe toţi, cu nume şi prenume: îi veţi identifica singuri, citind cartea. Nu se poate a trece însă peste vizibilitatea a două personalităţi ce sunt, indubitabil, borne de referinţă în drumul pictorului şi poetului Felix Lupu: maestrul Vladimir-Mirel Zamfirescu şi intertextualistul Gheorghe Iova. Să cităm, aşadar.

“Pictura noastră e ca şi cum ai scărpina uşor/ pânza, până începe să râdă./ Tot aşa, se în/negreşte/ pe margini sau pe pielea întinsă, la mijloc// ai vrea să taci./ Prin pielea de om, a casei/ vei primeni o lumină/ la spatele ei, nu te-a orbit.// Prin pielea omului/ se poate vedea lumina/ la casa ei.”
(Eu şi mirel, dar mai ales el).

“Începeam de la anul 1977, când iova dezarticula pletora scrisului, să nu ne murdărim pe picioare – şi nu-i mai lăsam nici pe alţii să deseneze cu ele – aşa că aduceţi pe piatră (lito)voi – voievodul în foc de voie: Lito-vo-iova! Vodă v-o dă zisă: iova aruncă ghiuleaua şi tot el o-ncasează”.
(Chiptori şi chipuri – muzeul literaturii, la terasă).

Nu întâmplător voi încheia cu acest ultim citat. Celebra (de-acum şi mai de demult!) terasă de la Muzeul Literaturii Române (cu “groapa” de iarnă aferentă!), unde patron şi amfitrion era poetul Eugen Suciu a dispărut, toamna trecută, din peisajul Bucureştean. Ea va dăinui însă, în memoria celor ce au frecventat-o, ca un loc magic, binecuvântat de întâlniri memorabile, de amiciţii rezistente la timp, de vorbe pline de duh, de prezenţa unor personalităţi majore din varii domenii: literatură şi critică literară, arte plastice, cinematografie, teatru, muzică etc. Aici, la intervale aleatorii şi la ore imprevizibile apărea Felix Lupu să-şi încarce (ori să-şi descarce!) bateriile. Locul acesta, încă viu populat în memoria afectivă a poetului, pare a fi singurul de pe Pământ unde Gândul bate măr Gândacul!
Iată finalul poemului “Lupu şi ciobanu” (Vlad Ciobanu, sculptorul – n.n.):
“Secretul este că lupu şi ciobanu n-au tuns oi/ nu le-au smuls părul/ să facă pensule care ţin de cald/ dar nu folosesc la nimic.// Din nou s-a făcut dimineaţă/ îl salut pe ciobanu sau ce-a mai rămas/ şi plec acasă tiptil.// Ajung la terasă.”