Alina Naiu are 27 de ani (n. 1988, septembrie, la Caracal), prin urmare putem spune că a depăşit elanurile adolescentine şi că a trecut spre o maturitate biologică stabilizantă. Are un masterat în Administrarea Afacerilor Comerciale şi este, de ceva vreme, o prezenţă remarcată în zonele unde se citeşte poezie bună calitate. Volumul ei de debut se numeşte (parcă încifrat) “Intangibil 54” (Editura PALIMPSEST, 2015) şi se răsfaţă între un cuvânt de întâmpinare semnat de Octavian Soviany şi o copertă 4 pe care se lăfăie prezentarea lui Ion Cocora.
Volumul este consistent, atât cantitativ (peste 100 de poeme, ceea ce nu-i puţin la un debut), cât şi calitativ (“marfă” poetică de bună inspiraţie, plus o excelentă impresie pentru stăpânirea tehnicilor de afişare a unei originalităţi indubitabile).
Alina Naiu are obsesia scrisului, are bucuria dureroasă a cuvântului aşezat la locul (sau nelalocul) lui, are o viziune personală asupra actului creator căruia i se supune cu furie, cu umilinţă, cu tandreţe, cu inconştienţă, cu revoltă, cu neîncredere. Într-o tuşantă “scrisoare către mama” poeta spune: “dacă tu ai fi ştiut ce înseamnă pentru mine să scriu/ poate m-ai fi strâns la piept, mamă/ poate că eu m-aş fi făcut din nou mică, mică/ într-atât încât să am loc înapoi în uter/ şi să nu mă mai naşti niciodată.”
Dealtfel, întreg volumul este străbătut de învolburate răsuciri ale cuvintelor născătoare de imagini ale propriei deveniri, nişte cuvinte mai puternice, adeseori, decât faptele de care vor să se exonereze. Poezia devine, la Alina Naiu destin, iar destinul îi fabrică poezia: “oraşul e plictisit, e o femeie intigrată de lăsarea nopţii, de faptul că/ iar va trebui să scrie şi nu vrea/ iar nu va putea să scrie şi vrea/ iar va vrea să scrie şi va putea”.
Am convingerea că vocea Alinei Naiu se va face din ce în ce mai bine auzită, că talentul şi ambiţia ei o vor propulsa spre zonele rarefiate ale succesului. Şi mă alătur lui Octavian Soviany, zicându-i “bun venit” la masa atât de austeră a poeziei.