Scriitorul şi academicianul Nicolae Breban a primit o importantă funcţie la Institutul Cultural Român, aceea de Preşedinte al Consiliului Consultativ. Despre semnificaţia acestei numiri şi speranţele legate de ea am primit un text semnat de Ioan Buduca. Îl public mai jos, inegral, pentru că sunt întru totul de acord cu această poziţie şi vă invit, prieteni ai culturii româneşti să-l citiţi şi să-l redistribuiţi. Iată textul:
Nicolae Breban, președintele Consiliului Consultativ al ICR
Recenta numire a lui Radu Boroianu în funcția de președinte executiv al ICR a dus la o importantă schimbare în organigrama acestei instituții de importanță vitală pentru cultura românească. Până acum, președintele ICR ocupa și funcția de președinte al Consiliului Consultativ al ICR (un fel de parlament al instituției, care are datoria de a confirma sau de a infirma prin vot majoritar deciziile luate de președintele executiv, dar mai ales este dotat prin lege cu vocația de a propune eventuale modificări ale legislației după care funționeaza ICR). Radu Boroianu a hotărât, în premieră în istoria instituției, să separe cele două președenții și l-a numit pe academicianul Nicolae Breban în fruntea acestui „parlament” interior. Este aproape o revoluție de mentalitate. Un conducător cu numire politică a simțit nevoia să-și asocieze, în rang egal, un conducător cu o autoritate culturală. Nu ar fi putut face o alegere mai inspirată. Nicolae Breban are maximum de autoritate legitimă în lumea culturii românești de azi. Poate că s-ar mai fi putut găsi un academician cu maximum de autoritate culturală (mă gandesc, de pildă, la matematicianul Solomon Marcus), dar, cu siguranță, nici un alt academician n-ar fi avut maximul adecvării de om potrivit la locul potrivit pe care o are Nicolae Breban în aces caz.
Scriitorul și academicianul Nicolae Breban cunoaște ca pe propriul său stilou mediile culturale occidentale și mediile culturale românești. La ICR, această dublă competență este cheia tuturor problemelor de conducere, întrucât nu poți fi un bun exportator de valori culturale românești dacă nu ești familiarizat cu ele și, chiar dacă ești familiarizat cu ele, nu poți înțelege în ce afacere te afli dacă nu ești familiarizat la fel de bine cu exigențele piețelor culturale străine. Destinul său personal a vrut ca Nicolae Breban să fie un reprezentant de cel mai înalt nivel al culturii române de azi, fiind, totodată, familiar mediilor culturale din Franța și Germania, țări în care a fost prezent ani de zile prin conjuncturi de biografie și prin traducerea cărților sale.
Multă vreme (prea multă), ICR a funcționat birocratic si subcultural, lăsând marile decizii de promovare a valorilor noastre pe seama unor proceduri așa-zis impersonale. Or, în materie de cultură nu conteaza impersonalitatea unor proceduri, ci onestitatea si curajul unor decizii asumate de marile personalități. Prea multă vreme deja, tot mediul politic românesc a uitat de acest principiu, lăsându-se târât în iluzia că orice funcționar de stat ar putea învăța niște proceduri prin care să identifice care ar fi diferența de valoare dintre pictorul Mirel Zamfirescu și caricaturistul Dan Perjovschi, ori dintre poetul Ion Mureșan și nu știu care epigramist. Nu, de o mie de ori nu. Valoarea culturală nu se oferă unei cunoașteri statice ori unor proceduri impersonale de recunoaștere. Iar dacă este vorba despre înțelegerea modului în care valorile autentice ar putea fi promovate pe piețele străine, desigur că, în esență, este vorba despre finanțarea acestui demers. Iar dacă finanțarea nu este încă suficientă, cu atât mai grav ar fi ca – în condițiile unui buget insuficient – să risipim acești bani pentru toate mofturile subculturale ori pentru cine știe ce snobisme de ultimă oră ( și de unică… folosință).
N-am a face aici o lautatio. Dar aș vrea să reiterez o propunere pe care i-am prezentat-o în trecut, fără succes, unui președinte ICR. Propunerea mea este atât de naturală încât nici azi n-am încetat să mă uimesc că n-a avut-o nimeni înaintea mea! Un sistem de burse ICR, în cadrul editurii instituției, care să finanțeze corespunzător documentarea unor autori români în diaspora, dar mai ales în comunitățile românești din Valea Timocului, din Ucraina, din Basarabia, din Ungaria. Și din Canada, SUA, Spania, Italia etc. Așadar, un sistem de burse de creație menit să aducă în planul editorial al ICR cărți despre comunitățile românești din afara țării. Ce fel de cărți? Reportaje. Studii sociologice. Istorie recentă. Studii de mentalitate. Studii genealogice. Studii economice. Toate genurile de studii care ar putea interesa autori români din țară și din străinătate, publicul românesc și… interesul național. Am lăsat în urmă interesul național în chip polemic: până acum, acest interes a fost ultimul în lista de priorități a ICR. Să sperăm că, iată, cei din urmă vor fi cei dintâi.
Inițiativele nemaipracticate de ICR ar fi, oricum, mai numeroase decât cele deja practicate. Un târg internațional de carte la București, la Palatul Parlamentului, de pildă, ar consolida poziția noastră pe harta culturală a lumii. La fel, o bienală de arte plastice (care ar putea purta numele lui Brâncuși). Nimic – în afară de cronica subfinanțare de azi a ICR – nu ne-ar putea opri să concurăm cu țările vecine (Ungaria, Polonia etc.) în materie de traduceri si de promovare a acestor traduceri. Cine se va fi uimit, oare, că nu ne-am îngrijit niciodată cum se cuvine de exportul unui mare poet cum este Blaga? Decât o mie de mici manifestări mai mai mult sau mai puțin relevante, trecerea unor astfel de poeți în limbi străine ar putea juca rolul pe care, din păcate, azi, nici ambasadele noastre nu-l pot juca pentru imaginea Romaniei. Căci imaginea țării o dau realitățile și cultura ei. Iar cu realitățile noastre nu prea ne putem lăuda.
P.S. Nu avem librării românești nicăieri în lume. Nu e o rușine? Ce altă dovadă de lipsă de viziune în activitatea ICR de până acum, birocratică, fals culturală, fară simțul realităților?
Ioan Buduca
Adi Pârvu 