Home

Acum se poate (măcar) vorbi cu voce tare

Incitat de textul pe care Ioan Buduca m-a rugat să-l fac public, am răscolit biblioteca, am dat de Jurnalul lui Stelian Tănase (“Acasă se vorbeşte în şoaptă – dosar&jurnal din anii târzii ai dictaturii”, editura Compania, 2002) şi l-am recitit, cu mai mare băgare de seamă decât la prima lectură. Volumul îl am chiar de la Stelică, oferit odată cu rugămintea de a prelua funcţia de director general al revistei ACUM (redactor şef , nea Georgică Pruteanu, corector doamna Nina Pruteanu; restul trebii îl făceau Eugen Maţotă şi Stelian Tănase). Îl cunosc pe Stelian Tănase de când eram, amândoi, liceeni (suntem născuţi în acelaşi an – 1952 – el în februarie, eu în iulie). Mai precis, îl cunosc din vremea cînd “eram nişte tineri de 15-19 ani, care în lungul acestei perioade, în care prea puţini aveau scopul de a-şi face din literatură o carieră, de a-şi alege această meserie.” (din NOTĂ – Tănase Stelian se adresează lui Dan Culcer din Paris. Transcriere din dosarele Securităţii după o bandă înregistrată de S.T. şi destinată lui D.C., Jurnal, pag.51). Destinul a vrut, iată, să ajungem amândoi scriitori, fiecare urmându-şi propria cale: el cu obstinaţie, îndârjire şi suferinţă, eu cu răbdare, tenacitate şi… talent!
Dar să ne întoarcem la Jurnal, al cărui “miez” (aşa cum scrie S.T. în deschiderea volumului) e de găsit în vara-toamna anului 1989. Hotărâţi să iniţieze un protest adresat preşedintelui Uniunii Scriitorilor (D.R.Popescu, la vremea aceea), dar care să ajungă să fie citit la Radio “Europa Liberă”, Stelian Tănase, Ioan Buduca şi Dan Arsenie ticluiesc o scrisorică şi încep să culeagă semnături de adeziune. Textul protestului, citit şi atunci, şi acum este – cum singur recunoaşte S.Tănase, “pueril şi deloc periculos”. Despre istoria acestui text există destule controverse ce merită a fi elucidate.
Să începem cu numărul semnatarilor, ce au fost 20, şi nu 18, aşa cum s-a acreditat până azi. Să vedem de ce această inexplicabilă eroare. Mai întâi, poeta Angela Marinescu, ea însăşi semnatară a documenatului (deşi, formal, şi-a retras semnătura, de teamă să nu rateze plecarea la Paris), ajunsă în capitala Franţei, îi comunică doamnei Monica Lovinescu 18 nume, pe care aceasta le consemnează în propriul Jurnal (12 decembrie 1989) şi le face publice într-o conferinţă de presă. Iată lista Marinescu/Lovinescu: Anca Vasiliu, Anca Oroveanu, Andrei Cornea, Radu Bercea, Magdalena Ghica (Cârneci), Stelian Tănase, Ioan Buduca, Carmen Francesca Banciu, Gheorghe Iova, Dan Ciachir, Doru Mareş, Bogdan Ghiu, Alin Teodorescu, Dan Oprescu, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Marin, Dan Arsenie şi Angela Marinescu. Lipsesc din acestă listă numele poeţilor Cristian Popescu şi Gabriel Stănescu, semnatari entuziaşti ai protestului. Această omisiune poate fi, eventual, justificată fie printr-o simplă scăpare de memorie a Angelei Marinescu, fie prin faptul că acesta nu avea cunoştinţă de apariţia a două noi semnături pe documentul original. În ianuarie 1990, în primul număr post-decembrist al revistei “România Literară”, Stelian Tănase publică integral textul scrisorii de protest, la care adaugă un comentariu-articol intitulat “Dosar închis”. În acest material apare următoarea listă, care, aşa cum susţine Tănase, ar fi trebuit să fie depusă, în original, la biroul lui D.R.Popescu: Ioan Buduca, Stelian Tănase, Gheorghe Iova, Magda Cârneci, Dan Ciachir, Cristian Popescu, Dan Arsenie, Carmen Francesca Banciu, Andrei Cornea, Angela Marinescu, Anca Oroveanu, Gabriel Stănescu, Anca Vasiliu, Radu Bercea, Alin Teodorescu, Doru Mareş, Dan Oprescu, Liviu Ioan Stoiciu. De pe listă lipsesc, de data asta în mod absolut inexplicabil, numele lui Bogdan Ghiu şi al Marianei Marin. Ciudată, mai cu seamă, omisia lui Bogdan Ghiu, pe care Tănase îl pomeneşte, în chiar interiorul articolului, alături de Anca Oroveanu şi Magda Cârneci, lăudându-i curajul.
O a doua controversă este legată de cele două destinaţii pe care documentul ar fi trebuit să le aibă, conform planului principalilor “strategi”, Stelian Tănase şi Ioan Buduca. După strângerea semnăturilor, Buduca era desemnat să ducă scrisoarea la Uniunea Scriitorilor şi s-o înregistreze la biroul preşedintelui D.R.Popescu. Tănase îşi luase misiunea de a scoate, ulterior, o copie din ţară, folosindu-se de cunoştinţele sale de la ambasadele Franţei şi Olandei, precum şi de relaţia apropiată (erau amanţi) cu Rosemary Arnott de la British Council, copie ce trebuia musai să ajungă să fie citită la Radio “Europa Liberă”. Această succesiune a evenimetelor le-ar fi dat semnatarilor posibilitatea să se apere, făcând pe proştii, şi susţinând că textul lor semnala o simplă chestiune a breslei scriitoriceşti ce trebiua rezolvată în interiorul Uniunii, iar dacă el ajunsese la Paris era pentru că cineva de la Uniune făcuse demersul de a-l trimite acolo. Numai că lucrurile iau o altă întorsătură. Cineva din interiorul grupului de protestatari informează Securitatea despre existenţa textului şi strângerea de semnături. Originalul, cu semnăturile olografe ale celor 20 (iar nu 18!) este la Buduca. Pe 28 noiembrie, într-o marţi, Buduca este chemat în biroul lui Dinu Marin, redactor-şef de la “Amfiteatru” (revista unde era angajat) şi întrebat despre scrisoare şi semnături. E trimis apoi, de urgenţă, la Ani Matei, preşedintele UASCR, din a cărei organizaţie pe Bucureşti făcea parte. Este somat să predea documentul. Ioan Buduca recunoaşte existenţa scrisorii şi predă originalul unui ofiţer de Securitate prezent la întâlnire. Devine, în acest context, extrem de interesantă însemnarea din jurnalul lui Stelian Tănase făcută, cu numai o zi înainte. O reproduc, integral: “Luni, 27 noiembrie. Ieri, la Bucureşti a fost frig, a nins. Liviu Ioan Stoiciu a fost împiedicat la Focşani să vină la Bucureşti. Pur şi simplu, la gară nu a fost lăsat să urce în tren de doi securişti. Primit telefon de la soţie că s-a întâmplat ceva grav şi nu poate veni. Am crezut că a fost arestat. M-am speriat. Toată ziua mi-am petrecut-o alergând. Bogdan Ghiu. Buduca. Doru Mareş. Dar pofta de a întreprinde ceva e mare. Unde poate să ducă acest drum? A te scufunda într-o existenţă semiclandestină este ceea ce fac. Asta trebuie învăţat. De luptat contra imprudenţei, lăudăroşeniei şi a acestei irepresibile dorinţe de a provoca, de a sfida. A te deprinde să taci. A vorbi şi a acţiona chiar dacă telefonul este ascultat, prietenii în jur anchetaţi. Ei sunt cu ochii pe mine.” Printre rândurile acestei însemnări se pot citi multe. Ea începe cu o banală constatare meteo privind ziua anterioară şi continuă cu alergătura înfricoşată, prin oraş, pentru a duce “camarazilor” vestea despre Liviu Ioan Stoiciu. Apoi, pe final, multă ambiguitate, un evident sentiment de groază, indecizie, nesiguranţă. “Ei sunt cu ochii pe mine” vrea să însemne, cu certitudine, “Securiştii sunt cu ochii pe mine”. Cu ochii pe Stelian Tănase erau şi securiştii, dar mai cu seamă (aşa cum avea să se afle după 1990), turnătorii cu angajament: Doru Mareş, Dan Oprescu, Alin Teodorescu. Trei oameni apropiaţi, infiltraţi în grupul semnatarilor. Unul dintre ei, sau mai mulţi, dăduseră raportul. De aceea Stoiciu e împiedicat să ajungă în capitală, iar Buduca este forţat a doua zi, pe 28 noiembrie, să predea documentul organelor de Securitate. Din zilele acelea şi până când şi-a cerut dosarul de urmărire (din care a aflat numele real al “surselor”) Stelian Tănase l-a considerat pe Ioan Buduca trădător, l-a acuzat de slăbiciune, de labilitate psihică, de lipsă de bărbăţie. Acum, când ştie adevărul ar trebui să iasă la rampă şi să-l spună răspicat.
Să vedem acum de ce niciuna din copiile rămase la Stelian Tănase nu a ajuns, aşa cum fusese planificat, în redacţia de la Radio “Europa Liberă”. Tot în introducerea volumului autorul scrie negru pe alb: “Într-o seară de la sfârşitul lunii noiembrie am reuşit să pun scrisoarea în mâna unui diplomat olandez, ambasadorul Koen Stork. O copie a avut şi doamna Agotha Kuperman, din ambasada SUA. Erau exemplare nesemnate, lista de nume am adăugat-o textului dactilografiat. M-am grăbit, pentru că documentul original, cu semnăturile fiecăruia, fusese predat de unul dintre coautori (Ioan Buduca – n.n.) redactorului-şef al revistei unde lucra. Acesta l-a dat “organelor în drept”. A fost un moment de maximă descumpănire şi tensiune printre semnatari. Pericolul era iminent: zilele noastre de libertate păreau numărate.”
Aici se vede cu ochiul liber o mare fractură logică. Dacă documentul ajunsese la Securitate înainte de a fi fost depus la Ununea Scriitorilor, apărarea semnatarilor că nu se fac vinovaţi de “scurgerea” lui către Paris nu mai stătea în picioare. Prin urmare, pericolul cel mai grav venea tocmai din evidenţa faptului că ei plănuiseră şi scoaterea unor copii peste graniţă. În afară de asta, memoria lui Stelian Tănase face un balet cam lăbărţat în timp, pentru că iată ce notează în Jurnal, în noaptea de 13 Decembrie: “Povestea cu scrisoarea a eşuat, dar apucasem cu o săptămână mai devreme s-o trimit dincolo. Unul a cedat (Ioan Buduca – n.n.) cum se întâmplă. Din nefericire avea scrisoarea şi le-a dat-o. Căderea cuiva la un moment dat era-n calcul, aşa că-mi păstrez calmul. Totuşi, zile de panică, dar şi mulţumirea că s-a făcut şi e-n siguranţă. Într-un vestiar, cu o grămadă de paltoane pe cuier, am reuşit să fiu singur cu persoana şi i-am pasat-o.” În primul rând că formularea “cu o săptămână mai devreme” este ambiguă. Eu o interpretez raportată la data de 28 noiembrie, când Buduca predă scrisoarea cu semnăturile olografe. Asta înseamnă că S.T. “pasase”, grăbit, o copie unui diplomat străin (nu ştim pe care din ei îl înghesuise între paltoane, pe domnul Stork sau pe doamna Kuperman?!?). Asupra acestui moment, Stelian Tănase revine într-o însemnare din 4-5 ianuarie 1990 (!!!), simţind nevoia să facă precizări: “pasarea” copiilor avusese loc în casa Agothei Kuperman de pe strada Plantelor), înainte ca ea să fi fost depusă la Uniunea Scriitorilor. În aceste condiţii nu mai trebuia decât ca, imediat, a doua, maximum a treia zi, documentul să ajungă pe masa lui D.R. Popescu. Totul ar fi fost perfect, iar Tănase nu mai avea de ce să scrie în jurnal, în noaptea13 decembrie, că “povestea cu scrisoarea a eşuat”. Logica, drăguţa de ea, nu ne dă decât o singură variant plauzibilă. Marţi, 28 noiembrie 1989, Ioan Buduca predă scrisoarea autorităţilor. În mod miraculos, deşi este una dintre semnatare, Angela Marinescu primeşte paşaportul şi ajunge la Paris, la începutul lui decembrie. Se întâlneşte cu Monica Lovinescu, îi vorbeşte de protest şi-i furnizează cele 18 nume pe care le ştie, sau pe care şi le aminteşte. Monica Lovinescu ţine o conferinţă de presă şi o difuzează pe post, în 12 decembrie, fără a fi în posesia textului scrisorii, dar menţionându-i pe semnatari. În 13 decembrie Stelian Tănase, după o “matură” gîndire, notează în Jurnal, pentru posteritate, că el şi-a îndeplinit misiunea de a trimite documentul peste graniţă. În realitate, mai mult ca sigur, paralizat de frică, după 28 noiembrie n-a mai mişcat un deget!

Acum, la final, îmi voi permite câteva observaţii strict personale. Şi anume:

1. Din cei 20 de semnatari ai scrisorii de protest au murit trei: Mariana Marin, Cristian Popescu şi Gabriel Stănescu. Ceilalţi sunt în viaţă, mai mult sau mai puţin bine-merci, ocupând poziţii diverse în ierarhiile sociale şi scriitoriceşti. Ei pot depune mărturie asupra subiectului.
Numai să vrea, ceea ce nu prea cred!
2. Din cei trei colaboratori ai Securităţii (“sursele” descoperite de Stelian Tănase în dosarul său de la CNSAS) Dan Oprescu este, astăzi, diplomat în MAE, cu rang de ambassador. Alin Teodorescu, într-o vreme membru al PSD, a fost şef de cancelarie al prim-ministrului Adrian Năstase. Astăzi, conduce un important institut de sondare a opiniei publice şi de analiză sociologică. Doru Mareş, retras în casa de la Pucioasa, este scriitor liber profesionist: teatru, poezie, eseistică, traduceri…
Nu le e niciunuia prea rău, nu-i aşa?
3. Două personaje importante în destinul scrisorii originale, cu semnăturile olografe, sunt Dinu Marin (redactor-şel la revista Amfiteatru) şi Ani Matei (preşedinte UASCR). Cel dintâi ocupă, azi, un post important în Consiliul de Administarţie al BNR. Cel de-al doilea este, azi, şeful misiunii româneşti la UNESCO, adică (printre altele) şeful direct al domnului Nicolae Manolescu, actualul preşedinte al USR.
Vă place în ce ţară trăim?
4. Jurnalul lui Stelian Tănase conţine un număr surprinzător de mare de inexactităţi, o sumă deloc respectabilă de lamentări privind soarta celor două romane “barate” de cenzura comunistă la Editura “Cartea Românească” , precum şi o seamă de istorii care au circulat în Bucureştii ultimililor luni de dictatură ceauşistă, notate cam după ureche. Câteva exemple.
Scrie despre o descindere în forţă a miliţiei, combinată cu gărzi patriotice şi civili (la care a asistat din cafeneaua de peste drum), desfăşurată “în toamna lui 1971 pe bulevardul Dimitrov”, când elevii de la Liceul Mihai Viteazul şi studenţii de la Facultatea de Construcţii sunt malttratţi, brutalizaţi, tunşi cu forţa! Liceul Mihai Viteazul (pe care l-am absolvit în 1971!!!) şi Facultatea de Construcţii se află şi azi pe bulevardul Pache Protopescu (fost Şoseaua Iancului) care-i fix paralel cu Dimitrov. Iar peste drum de aceste două instituţii nu era, la vremea aceea nicio cafenea. Jur! Cum jur că, dacă o astfel de acţiune barbară ar fi avut loc, este absolut imposibil să nu aflat şi eu despre ea!!
Cele două manuscrise oprite de Bălăiţă şi de cenzorul editurii Cartea Românească au fost publicate după revoluţie. Sunt două romane, “Corpuri de iluminat” (1990); “Playback” (1995) care n-au rupt gura târgului!
În sfârşit, notările despre incendierea statuii lui Lenin, despre ziarul clandestin tipărit de grupul condus de Petre Mihai Băcanu, despre maşina în care îşi plimba Ceauşescu labradorii sau despre criza lui Dan Deşliu la Casa Monteoru sunt, evident, doar nişte transcrieri stângace cărora încearcă a li se da un aer de eroică autenticitate. Cum de i-o fi scăpat noaptea când la căminele din Grozăveşti au făcut plopii pere, sau manifestele aruncate de pe terasele mai multor blocuri din Balta Albă, sau “adidaşii” paradiţi atârnaţi de clanţeţe mai multor măcelării?
5. Un mare semn de întrebare rămâne plecarea Angelei Marinescu la Paris. Poeta primise paşaportul, avea viza franceză şi mai aştepta o viză pentru Germania. În 28 niembrie, când Ioan Buduca este obligat să recunoască existenţa scrisorii de protest şi să predea originalul, lucrurile se precipită. O parte din semnatari se întâlnesc la Stelian Tănase acasă şi mai redactează un al doile text, adresat tot lui D.R.Popescu. Iată-l, aşa cum este transcris în Jurnal, după o ciornă găsită de S.T. printre hârtiile sale: “Domnule Preşedinte, Subsemnatul Stelian Tănase prozator – autor al romanului “Luxul melancoliei”, publicat de editura Cartea românească în 1982, şi al romanelor aflate în manuscris “Playback”, depus la aceeaşi editură în 1983 şi “Corpuri de iluminat”, în 1987 – domiciliat în Bucureşti doresc să vă aduc la cunoştinţă următoarele lucruri: Colegului nostru Ioan Buduca, eseist şi critic literar, redactor la revista “Amfiteatru” i-a fost ridicată o scrisoare pe care mai mulţi tineri scriitori v-au adresat-o în exclusivitate. Întrucât nu există copii ale acestui document, vă rugăm să luaţi notă de faptul că scrisoarea se află în posesia tovarăşului Ani Matei, preşedinte UASCR. În calitate de cosemnatar, doresc să consideraţi că începând de luni, 27 noiembrie a.c. scrisoarea noastră a fost depusă în mod oficial şi, în consecinţă, să intraţi în posesia ei prin mijloacele care vă stau la îndemână, s-o citiţi şi să-i daţi curs.” Înarmat cu acest text, Stelian Tănase merge la sediul Uniunii Scriitorilor , în ziua de miercuri, 29 noiembrie, şi încearcă să intre la D.R.Popescu. Acesta nu este însă la birou, aşa că textul este înmânat secretarei preşedintelui U.S. Cu aceeaşi ocazie, Stelian Tănase promisese că va informa conducerea U.S. şi de faptul că poeta Angela Marinescu şi-a retras semnătura (formal!) de pe prima scrisoare, cea ajunsă în mâinile Securităţii. În transcrierea unei convorbiri telefonice aflată la dosarul de urmărire al lui Stelian Tănase, în data de 30 noiembrie, la ora 17.53, Angela Marinescu îi spune lui S.T.: “mi-e frică că nu plec!”, după care ofiţerul care a transcris convorbirea notează: “obiectivul (S.T. – n.n.) o încurajează spunându-i că are să plece, să stea liniştită”. Iar în continuare, Angela Marinescu, pomenindu-l pe Buduca, zice: “Azi de dimineaţă am vorbit cu el, m-a sunat, mi-a zis că totul e în ordine şi că tu, astăzi, depui, că acolo ai fi scris că eu mi-am retras… Tănase o întrerupe: “Da, păi ăsta e adevărul”! Angela vrea confirmarea: “Ai scris asta?”. Tănase: “Da, bineânţeles!”. Costatăm în primul rând nonşalanţa cu care se vorbeşte despre subiecte “periculoase” la un telefon privat, ascultat de Securitate. În al doile rând, nu înţelegem cum putea fi Stelian Tănase aşa de sigur că Angela Marinescu va pleca la Paris (ceea ce s-a şi întâmplat, în 11 decembrie 1989!!!), când paşaportul îi putea fi retras în orice clipă, având în vedere evenimetele petrecute la sfârşitul lui noiembrie. Şi, în sfârşit, cel mai grav este faptul că S.T. o minte cu neruşinare pe A.M. confirmându-i că l-a anunţat, în scris, pe D.R.Popescu despre retragerea semnăturii ei de pe scrisorica buclucaşă! Ceea ce nu făcuse, după cum reiese din textul depus la secretariat.

Ar mai fi multe de spus despre Jurnalul lui Stelian Tănase şi despre scrisoarea de protest a celor 18 tineri scriitori români, care-au fost 20! În 4-5 ianuarie 1990, referindu-se la interviul pe care-l acordase lui Traian Ungureanu, pentru BBC Londra, în 17 decembrie 1989 (cum dracu permisese Securitatea preluarea unui apel internaţional pe telefonul instalat acasă la S.T. în ziua în care la Timişoara începuseră să moară oameni?!?) autorul Jurnalului se vrea generos şi a toate iertător: “M-au întrebat de scrisoare (redactorii de la BBC – n.n.). Am zis ce şi cum, dacă tot nu o mai aveam. A fost confiscată de la B. Reuşisem să trec două copii prin Ambasada Americană şi Coen Stork, în casa Agothei Kuperman din Plantelor. Am reuşit să nu ne prindă, dovadă că lista noastră a fost destul de corectă. Nimeni n-a turnat.” Ei, poftim de vezi! Buduca n-a turnat, clar, devreme ce scrisoarea i-a fost confiscată. Revine obsesia celebrelor copii predate unor distinşi mesageri diplomatici, copii care n-au ajuns niciodată la destinaţie. Rezultă că madam Agotha şi musiu Cohen au fost nişte pamblicari! Iar cea mai tare propoziţiune este ultima: “Nimeni n-a turnat”. Păi, nea Stelică, nu-i aşa, bre! Cineva, din grup, a turnat la greu! Şi matale, astăzi, ştii cine-i ăla, da’ faci pe nisnaiul. Am să închei acest lung comentariu cu una din amintirile mele cele mai şocante legate de Stelian Tănase. Nu ne văzusem de câţiva ani buni şi nu prea mai ştiam nimic despre el, în afară de faptul că publicase un roman, că se ocupa de un soi de impresariat artistic şi că locuia tot unde-l vizitasem ultima oară, la bloc, pe bulevardul “1 Mai” colţ cu strada Turda. Pe la jumătatea lui noiembrie 1989 (Doamne, stranie coincidenţă!) dau nas în nas cu el, la gura de metrou de la Universitate, ieşirea spre Teatrul Naţional! Foarte frig afară, eram amândoi încotoşmănaţi. Ne recunoaştem, totuşi, dintr-o privire. Lui Stelică îi ies ochii din cap, parcă văzuse un mort înviat. Dau să zic ceva, ridic braţele a frăţească îmbrăţişare. Stelică se opreşte, se uită undeva, peste umărul meu, şi scrâşneşte printre dinţi. “Sunt urmărit! Nu mă cunoşti! Stai departe de mine!” După care virează stânga, pe trotuar, către Inter. Rămân în loc, paralizat. Mă uit după el, cum se îndepărtează. Constat că s-a cam rotunjit la trup. O căciulă neagră, imensă, de astrahan, îi stă bine îndesată pe ceafă. “Ăsta întotdeauna a avut capul mare şi-a fost niţel paranoic!” – gândesc automat.
Ne-am revăzut, nu după mult timp, în Piaţa Universităţii, în calitate de… GOLANI. Era clar, amândoi îl uram pe Ion Iliescu şi susţineam Punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara. Numai că de data asta, eu mă simţeam urmărit…
Adrian Pârvu

Stelian Tănase la vremea înfiinţării Grupului pentru Dialog Social şi a revistei 22

Stelian Tănase la vremea înfiinţării Grupului pentru Dialog Social şi a revistei „22”

Stelian Tănase azi, în funcţia suptremă la TVR, unde, conform mai multor surse, a instituit cea mai drstică cenzură de din 1989 încoace

Stelian Tănase în vremea deazi, în funcţia supremă la TVR, unde, conform mai multor surse perfect autorizate, a instituit cea mai drastică cenzură simţită din 1989 încoace…

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s