Poezia vie la Galaţi. Vali Orţan

Vali Orţan – Glonţul predestinat, Editura Grinta, 2015
Vali Orţan este un poet predestinat. Muniţia sa lirică, precum şi armele cu care îşi lansează versurile sunt de mare calibru şi de indiscutabilă performanţă. El studiază lumea ce-l înconjoară prin luneta unei sensibilităţi bine şlefuite. Verbul său este radical, tăios. Metafora ascunsă, disimulată în oameni, întâmplări, peisaje pe lângă care muritorul de rând trece, mai întotdeauna, nepăsător. Nu şi Vali Orţan, care, fascinat de forţa solitudinii creatoare, nu se dă în lături să se aşeze la masa zeilor şi nici să guste din păcatul trufiei:
“cel mai mare păcat este să-i furi unui om singurătatea. când ajungi să stai cu zeii la masă nu le turna în pahare, bea, cot la cot cu ei. când ei vor vorbi ascultă şi vorbeşte şi tu. altfel, îţi vor fi luat singurătatea dar vei fi singur. până şi crucea purtată între sâni de femei nu-i decât credinţă ce-ndeamnă la păcat. “
Vali Orţan crede în puterea dorinţei, crede în ploile purificatoare, crede în verdele dezmoştenit al pădurilor, crede în frăţia de cruce a poeţilor. Iată un poem dedicat lui Adrian Suciu:
“se ia un cuţit şi se crestează venele de la mână. se ia mâna în cealaltă mână şi se priveşte sângele câzând pe pământ. se telefonează apoi la Urgenţe: alo! vă rog să veniţi iute! sunt fratele de cruce al pământului şi cred că iarba e geloasă pe mine.”
Am lăsat la sfârşit, dar în niciun caz printre cele din urmă, poemele de dragoste din acest volum dedicat unei misterioase Christine. Ele sunt nişte mici şi delicate capodopere, bijuterii construite şi şlefuite cu migală, valori pe care orice poet adevărat ar fi mândru să le poată crea şi să le vadă purtate de femeia iubită.