Home

Trecuse Crăciunul, comuniştii lui Iliescu deghizaţi în revolutionari îi împuşcaseră pe Ceauşeşti, arestaseră CPEx-ul şi mai “luptau” doar cu Mazilu, Brucan şi alţi câţiva tâmpiţi care nu înţelegeau cursul firesc al istoriei. Poporul se ghiftuia de Anul Nou, către Sfântul Ion, fericit că, gata!, scăpase pe veci de odiosul dictator şi sinistra lui soţie… Cred că era deja 2, sau 3 ianuarie, spre seară, când a sunat telefonul în sufragerie. A răspuns soţia mea care, după ce a ascultat câteva secunde lungi, a zis gâtuită: “Da, e acasă, da, imediat, un moment vă rog!”. Mi-a arătat receptorul şi mi-a şoptit, evident surprinsă: “Domnul Geo Dumitrescu!”. Domnul Geo Dumitrescu mă publicase, cu cîţiva ani în urmă, în paginile revistei “Flacăra”, mă invitase să ne cunoaştem, la căsuţa lui din Otopeni, îmi citise manuscrisele şi-mi dăduse următoarele trei binevenite sfaturi: 1.să nu mă grăbesc, 2.să am încredere în mine şi numai în mine, 3.să nu mă bag în nicio gaşcă literară. Ba mai mult, când ne văzusem ultima oară, prin mai 1989, la plecare, pe aleea străjuită de tufe înflorite, îmi şoptise enigmatic, strângându-mi mâna discret: “O să vină repede şi rândul dumitale, ăştia nu mai rezistă mult!”. Acum, la telefon, m-a abordat direct: “Dragă, vezi că am avut dreptate astă-primăvară? Ia ceva să notezi un nume şi-un număr de telefon. Un bun poet, prieten de-al meu, face o redacţie. Du-te şi vorbeşte cu el!” Aşa am ajuns la Gabriel Stănescu. Tânăr (era doar cu un an mai mare ca mine), de talie medie, cu privirea albastră şi cu o mină uşor încruntată, Gabriel m-a întrebat, dintr-o rafală, cine sunt, cine m-a trimis la el şi ce vreau. I-am spus cine sunt, i-am spus cine m-a trimis şi i-am mai spus că habar n-am ce vreau! A râs din toată inima. Apoi, devenind brusc serios m-a chestionat. Ai fost membru de partid? Nu! Ai mai lucrat în presă? Nu! Ai publicat în “Luceafărul”? Nu! OK, ia două coli de hârtie, du-te la biroul ăla din colt şi scrie! Ce să scriu? Ce vrei tu!… M-am aşezat la biroul acoperit cu hârţoage, mi-am făcut loc şi am scris cum mă dusesem, cu o zi înainte, la locul de muncă, unde fusesem convocat în biroul noului director pentru a mi se propune să reprezint muncitorii în Consiliul Frontului Salvării Naţionale pe întreprindere (eram, pe vremea aia, cioplitor în piatră la Trustul “Carpaţi”). Am mai scris că la discuţie participaseră doi indivizi dubioşi, tunşi cazon şi îmbrăcaţi cam de la aceeaşi unitate. În sfârşit, am terminat scriind cum, după ce ăia mă luaseră cu vrăjeala că ţara are nevoie de oameni inteligenţi şi hotărâţi, ca dumneavoastă, mă ridicasem în picioare, le spusesem să-ncerce să prostească pe altcineva, cu mine nu ţine!, şi ieşisem trântind uşa. Asta era! I-am făcut lui Gabi Stănescu un semn că am terminat. S-a apropiat de birou, mi-a luat foile şi le-a citit, concentrat, stând în picioare. Eu, înţepenit în scaun. Mă treceau toate apele. Când a terminat, mi-a-ntins mâna zâmbind. Foarte bine, a zis, foooaaatre bine! Eşti şef de secţie, pe politic, la revista zig-zag. Hai să bem o bere! Ne-am dus la o bombă, pe Brezoianu, pe lângă Agenţia CFR, unde n-am băut doar o bere. Am băut o ladă. Am scos revista “Zig-Zag”, cu Gabriel Stănescu redactor-şef şi o mână de tineri entuziaşti, vreme de câteva luni, în tiraje săptămânale astronomice. L-am îmbogăţit pe Mitu! Apoi, am demisionat împreună, atunci când patronul ni l-a adus, director editorial, pe Ion Cristoiu. După mineriada din 13-15 iunie, dezamăgit de ceea ce se întâmpla în ţară, Gabriel Stănescu a ales calea exilului. Despre perioada pe care a vieţuit-o în Statele Unite găsiţi un admirabil text publicat de Nichita Danilov în volumul “Portrete fără ramă” (recomandat pe acest blog). M-am reîntâlnit cu Gabi prin 2008 – 2009, când revenise în Bucureşti pus pe fapte mari, cu proiecte interesante în care, generos vroia să mă implice. A dispărut apoi din peisaj, dar nu m-am impacientat. Ştiam că dorea să-şi rezolve problemele de dincolo de ocean şi să se întoarcă, definitiv, în ţară. Dar nu ştiam că Dumnezeu avea alte planuri… Gabriel Stănescu a fost o minte strălucită, un poet original, un caracter fără cusur. Mi-a fost şi mi-a rămas un mare prieten, pentru că – nu-i aşa? – prietenii adevăraţi nu mor niciodată…

Gabriel Stănescu (n. 9 septembrie 1951 – d. 20 noiembrie 2010) a fost licentiat al Facultăţii de Filozofie, Universitatea Bucureşti. Şi-a luat doctoratul în anul 2002, cu teza intitulată “Particularităţi etnoculturale ale românilor americani. Contribuţii la studiul comparativ al etnosului românesc”. A fost membru al Cenaclului Universitas. A debutat cu volumul de versuri “Exerciţii de apărare pasivă (Ed. Albatros, 1984). Ultimul volum publicat, în colecţia “Poeţi optzecişti” – “Identitatea neantului” (Ed. Axa, 1998). De consultat articolul din revista “Ramuri” semnat de Mircea Bârsilă.

Prietenu Gabriel Stănescu, primul meu redactor-şef...

Prietenu Gabriel Stănescu, primul meu redactor-şef…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s