Dragi prieteni (pot spune aşa, pentru că acest blog şi-a câştigat o apropiată comunitate!), pentru a începe cu un zâmbet a doua zi a Paştilor, vă propun o Autoparodie care ironizează o bună parte din poemele strânse în volumul „Poetul, vărul şi poporul” (Editura Tracus Arte, 2011), glumind (cu tandreţe) pe seama dragilor comeseni de la terasa (ori subsolul!) Cafenelei „La Muzeu” ale căror fotografii (originale, a nu se fura!) le postez mai jos! Iată parodia:

Starea matol

autoparodie de şi după adrian pârvu

Aşezat pe buza istoriei literaturii române,
necunoscut şi stingher,
autorul trăieşte din plin viaţa lui de şomer,
flacără şi scrum,
transparenţă şi fum.
Prin centrul oraşului, şlefuit de tornadă,
intră obraznică, pe la prânz, şi iese timidă,
spre miezul nopţii, numai o singură stradă.
Bordurile au fost înlocuite cu topuri de hârtie.
În grădina, în groapa de la Muzeu
poeţii par consilieri la Primărie.
Lângă intrare, sub umbrela din sticlă,
domnul Suciu, motanul, e pregătit pentru orice potop,
străjuit de ioni pozitivi: Mureşan şi Es Pop.
De pretutindeni, sau de niciunde,
vocea lui Vinicius silabiseşte brunete imunde.
Prima impresie face prin aer o poză:
Groşan şi Buduca taie fruză. La proză.
În fundal, estompat, însingurat ca ideea,
îşi scoate ficatul pe masă nepieritorul Uleia.
Editorul Cristescu mănâncă 3 mici cu muştar,
criticul Cristea soarbe vin alb din pahar.
Situaţia, în fapt, pare calmă şi certă:
istoria literaturii române e suficient de alertă.
Din viitor, cu peniţa, cu drujba, cu gravura
intră în cărţi genialul Mircia, ultimul sol.
Uraaa! Uraaa! Începe harababura!
De-acum, ne vom putea fuduli cu starea matol.